Buna crestere sau un refuz politicos?

"Buna ziua
In primul rand doresc sa va multumesc pentru faptul ca ati raspuns invitatiei la interviul pentru pozitia de Public Affairs/Government Relations Consultant. Doresc sa subliniez faptul ca a fost luata in considerare in mod serios candidatura dvs, insa am decis sa optam pentru un candidat cu experienta mai indelungata de public affairs, care sa raspunda nevoilor structurii actuale de clienti.
Toate cele bune si mult succes in demersuri"

Special am inceput acest post prin a reproduce in totalitate mesajul primit cu putin timp in urma, din partea reprezentantului unei companii private, care mi-a facut onoarea de a ma intervieva, in scopul obtinerii unui job. Nu doresc acum sa pun in discutie motivele respingerii candidaturii mele pentru postul cu pricina, insa un aspect, aparent lipsit de importanta, m-a surprins in mod placut.
In principiu, fiecare dintre noi are suficienta intuitie pentru a-si da seama daca, in urma unui interviu pentru o potentiala slujba, are sau nu vreo sansa, ori daca a impresionat sau nu persoana cu care a sustinut respectivul interviu. Asadar, in acest caz, refuzurile nu mai sunt de mult o surpriza pentru nimeni. Cu totii plecam de la interviu, ori cu un gust amar, ori dimpotriva, plini de sperante. Faptul ca eu, in cazul despre care am amintit aici, am plecat avand ceva sperante, acum nu mai conteaza. Am anticipat raspunsul atunci cand am vazut ca dupa mai bine de 3 saptamani de la interviu, nu sunt contactat de nimeni de la companie. Prin urmare nici nu mai era nevoie de o confirmare a unei stari de fapt, care dealtfel, nu imi era deloc straina.
Cu toate acestea, chiar daca nu am fost eu "fericitul castigator", ci altcineva cu o "experienta mai indelungata" in domeniu, compania, prin reprezentantul ei, a gasit bunavointa sa imi trimita un mesaj care sa ma consoleze putintel. Asadar si eu am gasit de cuviinta sa trimit un reply cu multumiri pentru osteneala.
Faptul in sine este unul banal. Se duce omul la un interviu si este refuzat. Asta e, in tarisoara noastra , din fericire mai exista si alti angajatori. Ceea ce ma surprinde este faptul ca in lumea asta sucita in care traim, majoritatea a uitat de cele mai elementare aspecte ale bunelor maniere.
Prin urmare, ma surprind surprins de fapte care altminteri nu ar trebui sa surprinda pe nimeni. Intr-o lume civilizata este absolut normal, daca nu chiar obligatoriu, sa primesti un mesaj - indiferent de continutul lui - dupa ce te-ai prezentat la un interviu pentru angajare. La noi ... NU! De aceea imi dau seama ca normalitatea poate avea darul de a surprinde. Nu vreau sa fac uz de retorica unora dintre semenii nostri, cu privire la conditia precara a moralitatii la romani, la lipsa valorilor samd. Iata ca exista si exceptii fericite. Extinzand putin spectrul discutiei, sunt de parere ca buna-cresterea romanilor, nu a murit, ci este bine ascunsa undeva acolo in interiorul acestora. De mic copil am invatat de la ai mei sa salut oamenii atunci cand dau nas in nas cu ei, in locuri precum scara blocului sau in lift, chiar daca nu i-am mai vazut vreodata si nu ii cunosc deloc. E un fel de automatism care s-a impregnat adanc in felul meu de a fi. Ceea ce ma socheaza este insa acea privire dusmanoasa cu care mi se raspunde, de cele mai multe ori, dupa un astfel de salut. Credeam ca oamenii trecuti de prima tinerete, ne-maculati de aspectele modernitatii, inca mai pastreaza obiceiul acela stravechi de a raspunde la buna-ziua. S-ar putea crede ca doar tinerii din generatia crescuta cu MTV si Cartoon network au astfel de apucaturi. Dar nu este asa. Ideea este ca am uitat sa fim oameni in esenta, la cel mai de baza nivel. In Anglia, intr-un orasel de provincie de pe undeva din Yorkshire, intalneam pe strada necunoscuti, care ma salutau si schitau un zambet. Pentru ei acest fel de a se comporta nu insemna nimic, dar iti creea impresia ca nu te mai simti chiar atat de strain. Acelasi lucru inca se mai intampla prin catunele si satele romanesti, uitate de lume. Mergi pe strada si brusc auzi o "ziua buna" de la o batranica prin fata careia treci intamplator. Acestea sunt lucruri absolut normale si nu ai nevoie de studii post-doctorale in "managementul bunelor maniere" pentru a ti le insusi.
De asta spun ca lucrurile absolut firesti, cum este un salut adresat unui necunoscut, sau un mesaj chiar continand un refuz, nu ar trebui sa mire pe nimeni. Cu toate astea bunul simt ne surprinde.

Romania, stat asistential...Pe bune?

In urma cu vreo doua saptamani, la invitatia unor amici din sectorul non-guvernamental, am avut uriasa placere de a participa la o dezbatere publica avand ca subiect conceptul de stat asistential si efectele nefaste ale acestui tip de guvernare asupra Romaniei. Conferinta amintita a facut parte dintr-o serie de evenimente, menite sa traga cateva semnale de alarma asupra riscurilor care pandesc Romania, precum si asupra acelor mecanisme marsave, care, de mai bine de dozeci de ani ne erodeaza in ritm frenetic economia.

In alta ordine de idei, dezbaterea s-a desfasurat in concordanta cu cele mai riguroase standarde ale organizarii de evenimente. Pe de o parte "locatia" mirifica (un hotel de multe stele din centrul Bucurestiului), un spatiu extrem de propice largirii spectrului informational, dotat cu pixuri si carnetele de luat notite (absolut gratis domle'), apa imbuteliata la discretie, welcome coffee si nu in ultimul rand doi traducatori al caror rol era acela de a-i lumina si pe necunoscatorii de limbi straine. Pe de alta parte, prezenta la prezidiu a unor personalitati marcante din sfera economicului si politicului a reprezentat acel factor care ar fi trebuit sa garanteze succesul conferintei si sa confere credibilitate informatiilor prezentate. Pana aici, toate bune.
Insa a venit si momentul mult asteptat al "deschiderii lucrarilor". Vicepresedintele unui partid politic, domnul V.S., desigur bine intentionat, ne-a vorbit despre insuccesul masurilor economice populiste, intreprinse in Romania din '90 incoace, despre numarul tot mai crescut de bugetari, despre cresterea exponentiala a masei pensionarilor, despre sustenabilitatea tot mai grea a cheltuielilor publice, supraincarcarea cu reglementari ce rigidizeaza economia, ce mai....pe scurt, despre esecul total al statului astential. Cu alte cuvinte, onorabilul vorbitor s-a caznit sa convinga audienta de faptul ca un stat construit dupa modelul social este mult mai vulnerabil in conditiile crizei economice. Nimic mai adevarat!
Dupa aceasta scurta, dar concisa interventie, la microfon s-au succedat si alti vorbitori, care, in principiu au sustinut acelasi punct de vedere. Usor pe langa subiect mi s-a parut a fi domnul parlamentar S.V. care, demonstrand o reala cunoastere a operei lui Max Weber, ne-a vorbit despre inraurirea religiei cu capitalismul. Astfel, am aflat si eu, netrebnicul, ca estu' nu-i ca vestu' si ca noi astia din orient (adica romani, greci, bulgari, sarbi si rusi) avem o mai mare apetenta pentru a fi asistati de stat, in comparatie cu vajnicii exponenti capitalisti ai catolicismului, respectiv protestantismului occidental. Norocul meu a fost ca in facultate, evident din lipsa de preocupare, frecventasem, cu totul intamplator, cursurile profesorului Razvan Teodorescu, altfel, probabil ca as fi ramas cu gura cascata pana azi.
La conferinta, totul a fost minunat. De atunci insa, cateva ganduri ma tot framanta infiorator. In sensul cel mai strict al cuvantului, a dezbate inseamna a discuta, a purta o discutie, a analiza etc. Daca in esenta o discutie/dezbatere presupune un schimb de idei intre doua sau mai multe persoane, atunci evenimentul la care am participat a fost un esec total. Judecand dupa vivacitatea nula a audientei (si cred ca in sala erau vreo 50-60 de oameni), atunci am asistat la o activitate de informare. Nimeni, dar absolut nimeni dintre cei prezenti in sala, nici macar cei cativa reprezentanti ai partidelor din opozitie (desigur cei pe care i-am putut identifica de la televizor) nu a scos vreun cuvant, desi a existat chiar o sectiune speciala destinata intrebarilor din public. Ei, ma rog, s-au purtat discutii amicale in timpul pranzului, oferit cu atata generozitate de organizator. Dar nici un cuvant cu privire la impresionantele expozee.
De aici, in mod logic, nu pot trage decat doua concluzii: ori noi romanii suntem de o timiditate excesiva, ori gradul de interes al participantilor pe marginea subiectului a fost egal cu zero. Probabil nu voi afla prea curand varianta corecta.
Totodata, ma frapeaza ipocrizia politicienilor, indiferent de culoare, orientari sau pozitia fata de putere. Indiferent ca a fost vorba de neocomunismul romantic din perioada anilor 90, sau de de liberalismul luminat al ultilor ani, indiferent ca s-au pus in discutie principii de stanga sau de dreapta, toti, dar absolut toti politicienii au contribuit cu voiosie la infundarea Romaniei in pivnita in care se gaseste azi. Odata la fiecare patru ani, diferentele de orientare ale partidelor se estompeaza dramatic. Daca cumva ai rabdare sa asculti discursurile electorale, fara a vedea insemnele si culorile specifice fiecarui partid, ajungi, Doamne fereste, la nefireasca concluzie ca "luptatorii inversunati" si-au angajat acelasi antrenor. Este de parere cineva ca sub guvernarea liberala, Romania a cunoscut prosperitatea capitalista? Mai crede oare cineva ca socialistii romani au redus inegalitatile dintre paturile sociale? Nici vorba. Cu toate acestea, casalotii esuati din politica vin sa ne tina cu emfaza cuvantari despre varza murata in care tot domniile lor ne-au introdus si sa ridice in slavi sisteme SF precum ordoliberalismul.
Englezofilii de la noi incearca cu disperare sa transpuna peste substratul neaos, concepte si filosofii de sorginte anglosaxona. Si nu ma refer la neologisme cu iz tehnic precum mouse, ori server. Ma refer la asocierea cel putin bizara dintre cuvinte precum welfare si mai mult sau putin romanescul asistential. Orice dictionar englez-roman de bun simt acorda cuvantului welfare, sensul de prosperitate, bunastare, bine, fericire. Cea de-a doua definitie este intr-adevar legata de ideea de ajutor social, asistenta sociala etc.
Daca ne aplecam in fuga asupra conceptului de welfare state, vom observa cu usurinta cateva caracteristici esentiale ale acestuia.
Prin urmare, welfare state reprezinta la nivel teoretic o forma de guvernamant in care statul este actorul principal, indeplinind un rol esential in protejarea si promovarea economiei nationale si asigurarea prosperitatii cetatenilor sai. Aceasta forma de guvernare are la baza principii precum egalitatea de sanse, distribuirea echitabila a bunastarii si responsabilitatea asigurarii unui trai de o minima decenta acelor persoane incapabile de a-si asigura prin forte proprii cele necesare.
Examinand atent cele de mai sus nu poti sa nu iti pui urmatoarea intrebare:
Este, pana la urma, Romania un stat de tip welfare? Statul roman asigura oare un minim de trai decent propriilor cetateni?
Apoi, deh, d-aia ziceam de ipocrizia noastra cea de toate zilele.

Delasare, sictir, metehne vechi = rusinica!

Uneori am senzatia stupida ca sunt programat genetic sa fiu urmarit de ghinion, indiferent ce as intreprinde.

Cine nu a incasat vreodata o palma dupa ceafa de la reprezentantii statului, nu imi poate intelege punctul de vedere. Asta e clar! Oricum majoritatea compatriotilor nostri isi iau portia zilnica de mangaieri afectuoase pe spinare. Spunand aceasta ma refer in principal la problematica pensiilor (nesimtite sau nu), la salariile ciuntite ale bugetarilor, la nivelul precar de trai al romanilor, la indiferenta cu care sunt tratati de catre institutiile statului, la nesimtirea bancilor care isi urmaresc cu obstinatie propriul profit si asa mai departe. E drept, nu toata lumea resimte la fel loviturile primite. Acestea pot varia in functie de gradul de anduranta al cetatenilor. Vreau sa spun ca una e sa platesti o rata de 1000 de lei, cand ai un venit lunar de 4-5000 lei si cu totul altceva, cand ai de achitat vreunei banci in fiecare luna suma de 400 de lei (pentru un credit contractat anii trecuti), iar tot castigul tau nu depaseste 800. In fine, nu mi-am propus nicidecum sa vorbesc despre inechitatea sociala.
Mai abitir, insa, ma revolta sictirul generalizat, ipocrizia si minciunile celor care ne guverneaza. Si poate ca nu as fi deschis aceasta discutie, daca nu m-as fi simtit direct afectat de nepasarea statului roman.
Pe scurt, in urma cu aproape doi ani, lasandu-ma purtat de un val de iluzii, am renuntat, singur si nesilit de nimeni, la jobul meu prost platit dar oarecum stabil, pentru a pune umarul la propasirea administratiei publice din Romania. Prin urmare, dupa un concurs "la sange" care a durat cam doua luni, dupa 6 examene eliminatorii am avut cinstea de a ma numara printre cei 36 de fericiti selectati in cadrul proiectului "Young Professionals Scheme", proiect care, deja aflat la cel de-al patrulea si ultim ciclu, urma sa aduca un suflu nou in administratie, prin integrarea in sistem a unor "tineri specialisti, agenti ai schimbarii", scoliti la cele mai prestigioase institutii europene. E de prisos sa adaug ca banii cu ajutorul carora s-a derulat proiectul amintit, cateva milioane bune de euro, au facut parte din fondurile de preaderare PHARE. In fine, in cursul anului trecut am tot studiat politici publice si management, am invatat cum se scriu si se implementeaza proiectele de succes si, nu in ultimul rand, am avut ocazia sa lucrez efectiv in administratia britanica. Ca vorba aia, una e sa citesti prin brosuri de bunele practici din domeniu si cu totul altceva, sa le studiezi la fata locului si sa lucrezi direct cu ele. Proiectul s-a terminat, oamenii care au acumulat experienta occidentala s-au intors si .... gata! Statul roman si-a indeplinit misiunea, banii de la PHARE au fost cheltuiti in mod responsabil si indicatorii de performanta au fost deja atinsi, daca nu chiar depasiti. Totul e convenabil, nu-i asa? Se naste insa o intrebare extrem de fireasca: cine a avut oare de castigat din tot circul asta? Statul roman? Administratia publica? Noi, cei care am urmat programul? Desi nu este o intrebare cu iz retoric, un raspuns este greu de oferit. De la finalizarea programului, tot asteptam sa ni se ofere sansa de a aplica ceea ce am invatat. Plasarea noastra, a absolventilor, in posturi de manageri publici intarzie, in ciuda nenumaratelor apeluri, memorii si adrese pe care le-am trimis institutiilor responsabile. Si nu dorim decat punerea in aplicare a unui act normativ. Nimic altceva.
De multe ori i-am auzit pe oameni spunand: "fratilor, daca postura de bugetar nu va satisface, vreti salarii decente, pai duceti-va nene la privat, sa vedeti acolo volum serios de munca, nu ca taiatul de frunze la caini pe care il practicati in institutiile statului" .
Desi am rezerve serioase cu privire la un astfel de argument, sa zicem ca il pot accepta si doresc sa ma conformez. Zis si facut. Intru pe cateva situri de recrutari de personal, imi fac cont, imi upgradez CV-ul, imi trec in revista toate experientele relevante, imi scanez scrisorile de recomandare si incep sa raspund la anunturile de angajare. Ok. Si astept, astept, astept sa fiu chemat la un interviu, macar la la una dintre cele aproape 40 de firme pentru care am aplicat. Si inca astept. Ba ca sa nu mint, recunosc. Am fost chemat o singura data pentru interviu la o societate privata. Si recunosc, nu sunt genul de om care sa tina la mai stiu si eu ce titluri sau functii. Am aplicat la o gama diversa de pozitii, bineinteles, cata vreme aveau legatura cu backgroundul meu. Si nimic. De aceea mi-ar placea ca acelora care dau sfaturi binevoitoare precum cel de mai sus, sa se abtina de la comentarii. E penibil.
Pentru a incheia intr-o nota mai calda, am sa revin la titlul acestei postari si voi incerca sa ma fac inteles. Stimabilii care ne conduc sunt la randul lor condusi de delasare si sictir, mai ales cand vine vorba de a intreprinde masuri punctuale pentru modernizarea si eficientizarea institutiilor statului. Posturile vacante din sistemul bugetar, e drept ca sunt blocate. Cu toate astea nimic nu-i impiedica pe domnii amintiti sa-si angajeze ciracii incompetenti, perpetuand niste mecanisme mizerabile in detrimentul progresului. Rusine - cred ca mie ar trebui sa imi fie, intrucat am avut inconstienta de a "pune botul" la promisiunile facute de reprezentantii guvernului. Deh, sunt idealist din fire.

Cine s-ar fi asteptat? zapada la inceputul lui octombrie!

De ceva vreme aud tot mai des despre schimbarea radicala a climei la nivel planetar. Veri caniculare, ierni cu temperaturi extrem de scazute, primaveri aproape inexistente, tornade care apar din senin in zone in care nu s-a mai auzit vreodata de asemenea lucruri - toate acestea fac parte din prezentul pe care il traim, fara sa ne mai uimeasca. Cu toate astea, se intampla sa mai auzim pe la vreun colt de strada vreun filosof mirat care sa-si exprime cu voce tare gandurile: s-a dat peste cap lumea, dom'le sau, vine sfarsitul lumii, bre. In acelasi registru al mirarii, m-am regasit si eu saptamana trecuta. Planuisem, impreuna cu familia, un weekend departe de tumultul zilnic, departe de praf, aglomeratie, mitocanisme si asa mai departe. Ei, ma rog, nu chiar atat de departe. Mai exact la Moieciu, langa Brasov. Nu mica ne-a fost ingrijorarea, cand trecand de Sinaia, am observat ca niste fulgi mici si aposi au inceput sa se depuna pe soseaua si asa destul de aglomerata. Nu ma puteam gandi decat la faptul ca sunt total neechipat pentru o astfel de vreme, iar cauciucurile loganului meu sunt pur si simplu execrabile. In fine, pana la urma iarna are frumusetea sa si reuseste sa acopere sub stratul sau alb multe din imperfectiunile si mizeriile acestei lumi.