"Buna ziua
In primul rand doresc sa va multumesc pentru faptul ca ati raspuns invitatiei la interviul pentru pozitia de Public Affairs/Government Relations Consultant. Doresc sa subliniez faptul ca a fost luata in considerare in mod serios candidatura dvs, insa am decis sa optam pentru un candidat cu experienta mai indelungata de public affairs, care sa raspunda nevoilor structurii actuale de clienti.
Toate cele bune si mult succes in demersuri"
Special am inceput acest post prin a reproduce in totalitate mesajul primit cu putin timp in urma, din partea reprezentantului unei companii private, care mi-a facut onoarea de a ma intervieva, in scopul obtinerii unui job. Nu doresc acum sa pun in discutie motivele respingerii candidaturii mele pentru postul cu pricina, insa un aspect, aparent lipsit de importanta, m-a surprins in mod placut.
In principiu, fiecare dintre noi are suficienta intuitie pentru a-si da seama daca, in urma unui interviu pentru o potentiala slujba, are sau nu vreo sansa, ori daca a impresionat sau nu persoana cu care a sustinut respectivul interviu. Asadar, in acest caz, refuzurile nu mai sunt de mult o surpriza pentru nimeni. Cu totii plecam de la interviu, ori cu un gust amar, ori dimpotriva, plini de sperante. Faptul ca eu, in cazul despre care am amintit aici, am plecat avand ceva sperante, acum nu mai conteaza. Am anticipat raspunsul atunci cand am vazut ca dupa mai bine de 3 saptamani de la interviu, nu sunt contactat de nimeni de la companie. Prin urmare nici nu mai era nevoie de o confirmare a unei stari de fapt, care dealtfel, nu imi era deloc straina.
Cu toate acestea, chiar daca nu am fost eu "fericitul castigator", ci altcineva cu o "experienta mai indelungata" in domeniu, compania, prin reprezentantul ei, a gasit bunavointa sa imi trimita un mesaj care sa ma consoleze putintel. Asadar si eu am gasit de cuviinta sa trimit un reply cu multumiri pentru osteneala.
Faptul in sine este unul banal. Se duce omul la un interviu si este refuzat. Asta e, in tarisoara noastra , din fericire mai exista si alti angajatori. Ceea ce ma surprinde este faptul ca in lumea asta sucita in care traim, majoritatea a uitat de cele mai elementare aspecte ale bunelor maniere.
Prin urmare, ma surprind surprins de fapte care altminteri nu ar trebui sa surprinda pe nimeni. Intr-o lume civilizata este absolut normal, daca nu chiar obligatoriu, sa primesti un mesaj - indiferent de continutul lui - dupa ce te-ai prezentat la un interviu pentru angajare. La noi ... NU! De aceea imi dau seama ca normalitatea poate avea darul de a surprinde. Nu vreau sa fac uz de retorica unora dintre semenii nostri, cu privire la conditia precara a moralitatii la romani, la lipsa valorilor samd. Iata ca exista si exceptii fericite. Extinzand putin spectrul discutiei, sunt de parere ca buna-cresterea romanilor, nu a murit, ci este bine ascunsa undeva acolo in interiorul acestora. De mic copil am invatat de la ai mei sa salut oamenii atunci cand dau nas in nas cu ei, in locuri precum scara blocului sau in lift, chiar daca nu i-am mai vazut vreodata si nu ii cunosc deloc. E un fel de automatism care s-a impregnat adanc in felul meu de a fi. Ceea ce ma socheaza este insa acea privire dusmanoasa cu care mi se raspunde, de cele mai multe ori, dupa un astfel de salut. Credeam ca oamenii trecuti de prima tinerete, ne-maculati de aspectele modernitatii, inca mai pastreaza obiceiul acela stravechi de a raspunde la buna-ziua. S-ar putea crede ca doar tinerii din generatia crescuta cu MTV si Cartoon network au astfel de apucaturi. Dar nu este asa. Ideea este ca am uitat sa fim oameni in esenta, la cel mai de baza nivel. In Anglia, intr-un orasel de provincie de pe undeva din Yorkshire, intalneam pe strada necunoscuti, care ma salutau si schitau un zambet. Pentru ei acest fel de a se comporta nu insemna nimic, dar iti creea impresia ca nu te mai simti chiar atat de strain. Acelasi lucru inca se mai intampla prin catunele si satele romanesti, uitate de lume. Mergi pe strada si brusc auzi o "ziua buna" de la o batranica prin fata careia treci intamplator. Acestea sunt lucruri absolut normale si nu ai nevoie de studii post-doctorale in "managementul bunelor maniere" pentru a ti le insusi.
De asta spun ca lucrurile absolut firesti, cum este un salut adresat unui necunoscut, sau un mesaj chiar continand un refuz, nu ar trebui sa mire pe nimeni. Cu toate astea bunul simt ne surprinde.
In primul rand doresc sa va multumesc pentru faptul ca ati raspuns invitatiei la interviul pentru pozitia de Public Affairs/Government Relations Consultant. Doresc sa subliniez faptul ca a fost luata in considerare in mod serios candidatura dvs, insa am decis sa optam pentru un candidat cu experienta mai indelungata de public affairs, care sa raspunda nevoilor structurii actuale de clienti.
Toate cele bune si mult succes in demersuri"
Special am inceput acest post prin a reproduce in totalitate mesajul primit cu putin timp in urma, din partea reprezentantului unei companii private, care mi-a facut onoarea de a ma intervieva, in scopul obtinerii unui job. Nu doresc acum sa pun in discutie motivele respingerii candidaturii mele pentru postul cu pricina, insa un aspect, aparent lipsit de importanta, m-a surprins in mod placut.
In principiu, fiecare dintre noi are suficienta intuitie pentru a-si da seama daca, in urma unui interviu pentru o potentiala slujba, are sau nu vreo sansa, ori daca a impresionat sau nu persoana cu care a sustinut respectivul interviu. Asadar, in acest caz, refuzurile nu mai sunt de mult o surpriza pentru nimeni. Cu totii plecam de la interviu, ori cu un gust amar, ori dimpotriva, plini de sperante. Faptul ca eu, in cazul despre care am amintit aici, am plecat avand ceva sperante, acum nu mai conteaza. Am anticipat raspunsul atunci cand am vazut ca dupa mai bine de 3 saptamani de la interviu, nu sunt contactat de nimeni de la companie. Prin urmare nici nu mai era nevoie de o confirmare a unei stari de fapt, care dealtfel, nu imi era deloc straina.
Cu toate acestea, chiar daca nu am fost eu "fericitul castigator", ci altcineva cu o "experienta mai indelungata" in domeniu, compania, prin reprezentantul ei, a gasit bunavointa sa imi trimita un mesaj care sa ma consoleze putintel. Asadar si eu am gasit de cuviinta sa trimit un reply cu multumiri pentru osteneala.
Faptul in sine este unul banal. Se duce omul la un interviu si este refuzat. Asta e, in tarisoara noastra , din fericire mai exista si alti angajatori. Ceea ce ma surprinde este faptul ca in lumea asta sucita in care traim, majoritatea a uitat de cele mai elementare aspecte ale bunelor maniere.
Prin urmare, ma surprind surprins de fapte care altminteri nu ar trebui sa surprinda pe nimeni. Intr-o lume civilizata este absolut normal, daca nu chiar obligatoriu, sa primesti un mesaj - indiferent de continutul lui - dupa ce te-ai prezentat la un interviu pentru angajare. La noi ... NU! De aceea imi dau seama ca normalitatea poate avea darul de a surprinde. Nu vreau sa fac uz de retorica unora dintre semenii nostri, cu privire la conditia precara a moralitatii la romani, la lipsa valorilor samd. Iata ca exista si exceptii fericite. Extinzand putin spectrul discutiei, sunt de parere ca buna-cresterea romanilor, nu a murit, ci este bine ascunsa undeva acolo in interiorul acestora. De mic copil am invatat de la ai mei sa salut oamenii atunci cand dau nas in nas cu ei, in locuri precum scara blocului sau in lift, chiar daca nu i-am mai vazut vreodata si nu ii cunosc deloc. E un fel de automatism care s-a impregnat adanc in felul meu de a fi. Ceea ce ma socheaza este insa acea privire dusmanoasa cu care mi se raspunde, de cele mai multe ori, dupa un astfel de salut. Credeam ca oamenii trecuti de prima tinerete, ne-maculati de aspectele modernitatii, inca mai pastreaza obiceiul acela stravechi de a raspunde la buna-ziua. S-ar putea crede ca doar tinerii din generatia crescuta cu MTV si Cartoon network au astfel de apucaturi. Dar nu este asa. Ideea este ca am uitat sa fim oameni in esenta, la cel mai de baza nivel. In Anglia, intr-un orasel de provincie de pe undeva din Yorkshire, intalneam pe strada necunoscuti, care ma salutau si schitau un zambet. Pentru ei acest fel de a se comporta nu insemna nimic, dar iti creea impresia ca nu te mai simti chiar atat de strain. Acelasi lucru inca se mai intampla prin catunele si satele romanesti, uitate de lume. Mergi pe strada si brusc auzi o "ziua buna" de la o batranica prin fata careia treci intamplator. Acestea sunt lucruri absolut normale si nu ai nevoie de studii post-doctorale in "managementul bunelor maniere" pentru a ti le insusi.
De asta spun ca lucrurile absolut firesti, cum este un salut adresat unui necunoscut, sau un mesaj chiar continand un refuz, nu ar trebui sa mire pe nimeni. Cu toate astea bunul simt ne surprinde.
